-Azi cerul e un harem de stele.Vino,să le numărăm
împreună!De la dreapta la stânga,încep eu…
-Timpul meu râde şi mă numeşte infantil.
-Spune-i timpului tău că Cerul nu ne cunoaşte după
ani!
Trăiesc în
pătrăţica mea de ciocolată şi rareori am vrut să părăsesc învelişul coniacului
cald,poate doar atunci când am privit din întâmplare spre cer.
E ca iubirea!cerul
e aşa,îl vrei,dar te şi temi de el şi,totuşi,când îl vezi cum se întinde
dinaintea ochilor tăi nu poţi să-i rezişti şi vrei să ştii cum ar fi să-l
atingi,să-l simţi,să-l faci al tău.
Nu toţi
îndrăznesc să-l dorească şi sunt puţini cei care îl ajung şi ştiu să se bucure
de el;unii se grăbesc să-şi coasă aripi ca să zboare în îmbrăţişarea lui,dar
odată sus alunecă înapoi prefăcuţi în nimic,alţii,mai precauţi aleg să urce
scările fiorilor tiptil,cu grijă,dar obosesc la ultima treaptă ori pur şi
simplu se pierd pe drum;unii îl privesc de jos,din rădăcinile
conformismului,minţind că nu le trebuie,sunt cei care nu se lovesc niciodată şi
nu-i doare,dar pot ei oare să fie fericiţi,ei care rămân în binele lor
permanent,liniar şi fără gust,amorţiţi şi goi?
Nu-i plâng însă
pe aceştia,îi plâng doar pe cei bolnavi de cataracta dezamăgirii,pe ei,cei care
nu mai văd, pe ei pentru care ziua e totuna cu noaptea,pe ei care confundă ploaia
cu lacrimile şi poartă pe frunte nori ce le umbresc steaua,pe ei,căci ei
aşteaptă încă răsăritul şi ei mai mult ca oricine altcineva cred în el,dar
pentru ei lumina nu zâmbeşte la fel,timpul curge diferit,ei nu-şi măsoară
simţirea,pe ei nu i-am auzit niciodată întrebând:”Cât mă iubeşti?”şi nici nu li s-a răspuns: ”De
aici,până la cer şi înapoi”;ei nu fac calcule şi comparaţii,ei nu vorbesc
despre iubirile altora,ei doar o aşteaptă pe a lor,o aşteaptă pentru că orbi
azi nu mai pot să o caute aşa cum au căutat-o ieri.
Pe ei îi
plâng,dar îi plâng fericită,căci ei sunt singurii spre care mâna cerului îndrăgostită
coboară în cele din urmă cu o aromă de liber în palmă.
